Toți copiii au ceva. Indiferent de vârstă.

Unul se plesnește singur ori de câte ori greșește ceva. Unul mușcă, lovește, împinge. Unul nu stă deloc, dar deloc locului. Unul nu privește deloc în ochii celuilalt. Unul se bâlbâie. Unul își roade unghiile de unghiera nu își mai are rostul în casă. Unuia îi e teamă să rămână singur, altuia îi e teamă de câini. Unul își suge degetul deși a trecut de 10 ani. Unul este extrem de selectiv la mâncare. Unul este prea gras sau prea slab. Unul refuză cu îndărătnicie să citească sau să facă sport. Unul e timid. Unul își trosnește continuu degetele. Unul se autostimulează genital excesiv. Unul merge cocoșat, altul plescăie în timp ce mănâncă.

V-ați prins, da? La fiecare copil e rost de corectare, îmbunătățire, dezvoltare. Mai cu seamă din perspectiva părinților sau altor adulți. Și normal, mai deloc din cea a copilului. Așa că în primă fază, părinții încearcă direct sau indirect, prin diverse strategii și mijloace să provoace schimbarea urmărită în copil. Jocuri, discuții interminabile, promisiuni, recompense, amenințări, interdicții, pedepse, consecințe. Când nimic din acest arsenal nu dă roade, vine ultimatumul: mersul la psiholog.

Așa că pun mâna pe telefon cu gândul de a face o programare pentru copil. În continuare, lucrurile pot decurge diferit. La o primă ședință de consiliere psihologică, părinții pot veni fie cu copilul, fie fără el, fie doar copilul. Sunt mai mulți factori care influențează setup-ul terapeutic cu privire la acest aspect.

Ceea ce este cel mai cel mai important e că de cele mai multe ori copilul este adus la psiholog în absența propriei motivații, fără ca el să își fi exprimat această nevoie, fără ca el să fi articulat intenția unei schimbări în ceea ce îl privește. Când părinții își aduc copiii în terapie, este adesea din propria lor motivație de părinți. Și atunci ne întrebăm: Care e motivul lor?

Pentru cei mai mulți părinți, este vorba de dorința puternică de a căuta ajutor astfel încât copilul lor să se dezvolte sănătos, să înflorească. Rareori, copilul vine la terapie cu motivația lui. De aceea, pentru a răspunde în mod eficient nevoilor copiilor, trebuie avută în vedere motivația copilului pentru schimbare, pentru a începe un demers terapeutic și mai ales pentru a rămâne în terapie.

Deci & Ryan – părinții teoriei și cercetării motivației, evidențiază 3 stâlpi de rezistență pentru susținerea pentru a construcția motivației. Autonomie, relaționare, competență. Împreună, cei 3 stâlpi formează cheia care activată facilitează schimbarea în interiorul copilului.

Când copilul e adus la psiholog și niciunul dintre cei 3 stâlpi nu e ridicat, atunci el va manifesta rezistență vis-a-vis de proces.

Când copilul e adus la psiholog și unul sau doi din cei trei stâlpi e ridicat, atunci construcția motivației este măcar schițată, ceea ce contează enorm. În acest sens, motivația copilului ar putea suna astfel: Nu am ce face. Trebuie să merg la psiholog – (indică automonie scăzută). Partea cea bună e că îmi place psihologul (indică relație bună cu psihologul, al doilea stâlp) și că învăț multe chestii noi/ facem jocuri interesante (indicator al competenței, al treilea stâlp).

Când copilul e adus la psiholog  și toți cei 3 stâlpi de rezistență sunt turnați, atunci procesul terapeutic are șanse maxime. Vreau să merg la psiholog (autonomie ridicată). Psihologul e singurul care mă înțelege (relaționare) și pot să fac activitățile pe care mi le propune (competență).

Dintre toate instrumentele, motivația este cel mai puternic în declanșarea schimbării.

 

Despre cum se construiesc cei 3 stâlpi ai motivației și nu numai, vom intra în profunzime pe 22 septembrie 2018, în cadrul conferinței Motivația copiilor:  De la inerție și evitare la acțiune.