Recenzie carte

David Kessler este autor, expert în acordarea de suport privind durerea legată de moarte și co-autor cu psihiatra Elisabeth Kubler-Ross devenită celebră pentru formularea celor cinci stadii ale pierderii: negare, furie, negociere, depresie, acceptare.

În această carte, adaugă al 6-lea stadiu: găsirea unui sens pentru pierderea suferită. Deși, autorul face referire la pierdere prin moarte, cartea și deci informațiile de mai jos, sunt valoroase și valabile pentru orice tip de pierdere.

Despre sens, Kessler spune că este ceva relativ și personal, care ia timp – uneori luni, alteori ani, și care chiar și atunci când va fi găsit, nu vom simți că merită costul de a fi pierdut pe cel drag nouă. Fiecare pierdere, fără excepție, indieferent de vârstă, împrejurări, brutalitatea și bruschețea cu care se întâmplă are un sens.

Pierderile pe care le suferim nu sunt nici teste, nici lecții, nici ceva ce trebuie să gestionăm, nici un dar,  nici o binecuvântare. Pierderea e ceva ce ni se întâmplă în viață, iar să dăm sens este ceva ce numai fiecare dintre noi poate face. Nimeni altcineva nu o poate face pentru noi sau în locul nostru.

Da, dragostea și durerea pierderii vin la pachet. Nu pot fi dislocate una de cealaltă.

De-a lungul cărții, Kessler trece cu multă blândețe și sensibilitate, cu atenție la detalii și cu un simț deosebit de pătrunzător prin diferite contexte în care putem pierde pe cineva drag nouă: moartea părinților, partenerilor, copiilor, surorilor/ fraților, moartea prin sinucidere, moarte timpurie, avortul.

Durerea trăită în urmă morții cuiva pe care l-am iubit e ceva extrem de unic, asemeni amprentei de la mână, dar ceea ce e comun e faptul că avem cu toții nevoie de cineva prezent, lângă noi, care să ne vadă durerea și să o oglindească. Kessler ne dă exemplul unui sat de indigeni din Australia, unde atunci când cineva moare, cei din comunitate schimbă peste noapte, câte ceva în grădinile lor, iar dimineața își dau seama și simt că totul s-a schimbat de când cel drag a murit, nu doar pentru familie, ci și pentru ceilalți. Pierderea devine astfel, vizibilă.

Da, viața doare. Mai întâi vine durerea după moartea cuiva drag, apoi găsirea sensului.

Cu privire la copii, cei mai mulți dintre noi am vrea sa ii scutim de realitatea morții, dar când pierd pe cineva, adevărul e că suferă foarte mult și ei. Recomandarea scriitorului este de a îi lăsa și ajuta sa participe la înmormântare, dar doar asistați, doar cu cineva disponibil numai pentru ei, care să fie cu ochii pe inimile lor.

Modul în care ne uităm la moarte reflectă modul în care ne uităm de fapt, la viață, iar acesta e un aspect pe care este bine să îl luăm serios în considerare. Dacă ne uităm la moarte ca la un eșec, ca la o înfrângere, ca la un inamic, înseamnă că doar dacă ne-am fi luptat suficient de din greu am fi învingători și astfel, și astfel nemuritori, ceea ce e așa cum știm, un nonsens.

A pierdut bătălia cu cancerul. Moartea a câștigat. N-a reușit să supraviețuiască. În cele din urmă, a fost răpus. Aparent, nu mai contează cum ne-am trăit, ce am făcut toată viața noastră, la final suntem cu toții niște învinși.

Dintr-o perspectivă un pic mai optimistă, moartea este cea care dă valoare vieții, căci viața e o ofertă limitată.

Așa cum avem o relație fizică și emoțională cu oamenii din viața noastră, la fel putem avea și una profund spirituală cu ei. În viața de zi cu zi ne focusăm pe relația fizică pentru că putem face acest lucru, pentru că ei sunt aici cu noi, dar la fel ca o persoană care își pierde un simț – de ex văzul, și ulterior începe să audă mai bine, avem capacitatea de a construi și o relație emoțională și spirituală solidă când cea fizică nu mai e posibilă.

Găsirea sensului începe cu acceptarea. Nu ne plac pierderile, dar viața ni le aduce și trebuie să le acceptăm fără a ne grăbi. După moartea cuiva drag nouă, viața nu va mai fi niciodată la fel, dar fericirea rămâne încă posibilă… la un moment dat. Este bine să ne mișcăm încetișor în viață după ce cineva moare, dându-ne voie să suferim din plin, să ne scufundăm în durere, iar apoi să trăim din plin din nou. Dacă trăim durerea doar pe jumătate, ne va fi teamă de emoții – de tristețe, de deznădejde, de disperare, de teamă.  Când suntem în durere, e de ajutor să rămânem pentru o vreme la adăpost, în port, care este un loc bun și sigur. Aici ne reconstruim, ne refacem, ne realimentăm, dar în același timp așa cum vasele sunt făcute să navigheze, așa suntem și noi, gata să ne adunăm curajul, să explorăm, să iubim din nou și să pornim în căutarea de noi aventuri.

Câteva întrebări care ne pot ajuta în procesul găsirii sensului sunt:

• Cum putem onora memoria celui drag care a murit?
• Cum putem crea o viață diferită încluzându-l totuși pe cel ce a murit?
• Cum putem folosi experiența noastră pentru a îi ajuta pe alții?

Trăirea durerii după moartea cuiva drag prin suicid comportă un tablou aparte din următoarele puncte de vedere:

• îi lasă pe cei din jur simțindu-se extrem de neputincioși în a fi nu putut preveni sinuciderea: Dacă – totuși aș fi putut să…/ aș fi știut ce…??
• adesea, sinuciderea nu este altceva decât moartea în urma unui act impulsiv, ce are loc într-o/ dintr-o stare profundă de disperare. Se poate întâmpla chiar și după ani de terapie, de medicație cu antidepresive, de spitalizare, de îngrijire, cineva să moară prin sinucidere.
• comportă numeroase complicații pentru aparținători/ familie: sinuciderea e încă văzută ca o infracțiune/ fărădelege/ o crimă/ un păcat și aici religia este foarte prinsă în convingeri arhaice cu privire la tulburările mentale: o minte fracturată e o tragedie, nu o crimă.
• stigmatul suicidului: studiile arată că o familie care suferă după moartea cuiva prin suicid primește mult mai puțin suport din partea celor din jur decât cei care suferă dacă moartea cuiva în alte împrejurări, din alte cauze.
• a găsi sens într-o astfel de moarte pare imposibil, dar ne e obligatoriu să și fie așa,
• psihologii care lucrează cu copiii confirmă că aceștia au frecvent gânduri de sinucidere chiar de la vârsta primilor ani de școală.

Pierderea unui copil este una intens și îndelung sfredelitoare și asta pentru că părinții se simt responsabili pentru absolut tot ce se întâmplă cu copiii lor, pentru că rămâne astfel, multă vină, pentru că este greu tare să acceptăm că moartea se poate întâmpla la vârste atât de fragede. A fi părinte este însă, un proces continuu care nu se sfârșește niciodată, chiar dacă copilul a murit.

Ne întreabăm unii pe alții sau pe noi înșine: Există oare viață după moarte? Și mai important este să ne întrebăm: Există viață pentru noi după moartea cuiva drag?

În final, o dată cu dezvăluirea propriilor experiențe privind moartea mamei sale pe când era numai un copil și mai recent a fiului său adoptiv, Kessler ne ajută să privim din nou dintr-o perspectivă inedită: După moartea cuiva extrem de iubit de noi, când simțim și gândim cu convingere că viața noastră s-a sfârșit, realitatea e că viața își vede liniștită în continuare de drumul ei nu doar în jurul nostru, ci și înăuntrul nostru: părul, unghiile de de la mâini/ picioare continuă să ne crească, inima continuă să bată în piept. E o invitație la viață, nu doar la supraviețuire.

Sensul stă în dragostea pe care o simțim pentru persoana care a murit și poate lua forme concrete foarte variate: donare de organe, de fonduri, înființarea unor fundații, educație, evenimente sociale, scrierea unei cărți, cercetare etc., dar la fel de bine sensul poate sta în aspecte foarte mărunte din viața de zi cu zi – în atitudinea binevoitoare față de sine/ de ceilalți.