O realitate care nu poate fi contrazisă nicicum este aceea că interacțiunea părinte-copil este adesea prea mult marcată de emoții extrem de intense. De furie. De teamă. De spaimă. De vină și rușine. De tristețe. Uneori, și părintele și copilul trăiesc același tip de emoție, fiind într-o sincronicitate emoțională. Sunt încântați de primii pași, de aceeași floare, același avion care zboară în înaltul cerului sau aceeași motocicletă care face Brrr! Brrrr! pe strada lor. Alteori, copilul trăiește o emoție, iar părintele una din alt registru. Copilul e încântat că a introdus cubul în forma potrivită, iar părintele privește cu tristețe în gol. Desigur, acestea sunt doar câteva exemple specifice copilului de vârstă mica, dar tot la fel putem găsi cu ușurință exemple și pentru copii de vârste mai mari.

Momentele din care lipsește sincronicitatea emoțională, când firul emotional dintre părinte și copil e scurtcircuitat – sunt cunoscute în psihologie sub numele de erori de interacțiune (Tronick, 1989). 

În ciuda bunelor intenții ale părinților, așa cum știm cu toții, este deosebit de dificil, ca față în față cu emoțiile copilului, să răspundem mereu “ca la carte” din punct de vedere psihologic. Oricât de bun ai fi ca psiholog, oricâte doctorate ai avea și oricâți ani de psihoterapie ai avea, e imposibil să răspunzi de fiecare dată adecvat și în timp real nevoilor emoționale ale copilului tău. Și asta din simplul, dar utopicul considerent potrivit căruia învelișul copilului tău nu este transparent (și bine că nu este!) astfel încât să ai acces permanent, de-a lungul vieții, la gândurile, emoțiile, senzațiile și nevoile lui pentru a răspunde în concordanță.

Gianino și Tronick (1988) au arătat experimental că din totalul interacțiunilor părinte-copil, părintele-suficient-de-bun răspunde adecvat nevoilor emoționale ale copilului în doar 30% din situații, iar pentru o mare parte din restul situațiilor, depune eforturi de reparare a acestor erorilor de interacțiune. Aceste demersuri, care de fapt comportă strădania unuia sau ambilor parteneri de a trece de la necoordonarea și neînțelegerea dintre ei la starea de coordonare, acordaj, reciprocitate sunt denumite de cei doi autori –  „reparare interactivă”.

Ceea ce este cu adevărat uimitor este că această capacitate de a repara/ de a recâștiga relația este nu doar prezentă, dar și foarte puternic dezvoltată încă din primele zile de viață ale ființei umane. Bebelușii se străduiesc din greu să recâștige starea de acordaj, de bine cu mama. Și mai fascinant este faptul că bebelușii sunt programați să facă chiar partea cea mai însemnată din acest proces/ aceste eforturi, mai mult deci, ca mamele lor, iar  în absența unei patologii psihoafective, ea raspunde rapid la aceste semnale.

Toate aceste aspecte care vin din relațiile părinți-copii și știință ne ajută la:

–          a înțelege că oricât de mult ne-am dori, este imposibil să răspundem adecvat de fiecare dată la momentul respectiv nevoilor emoționale ale copilului (indiferent de vârsta lui);

–          a înțelege că erorile de interacțiune sunt determinate de emoții, necunoaștere, imaturitatea creierului specifică stadiilor de dezvoltare;

–          a înțelege cât de important este procesul reparării erorilor de interacțiune după ce ele apar în interiorul relației părinte-copil (indifferent de vârsta lui);

–          a preveni din erorile de interacțiune datorate particularităților de vârstă ale copilului, precum și a celor psihoindividuale prin (auto)reglaj emotional, reformulare și clarificare.

Din păcate, se acordă prea puțin din atenția cuvenită prevenției erorilor de inetracțiune. În lucrul cu clienții mei în procesele psihoterapeutice, am observat că un element care provoacă multă, dar multă suferință intrapsihică, precum și conflicte relaționale este durerea de a se simți criticați de parteneri, părinți, copii, prieteni, colegi sau clienți. E o durere care vine din trecut, construită pe multiple erori de interacțiune cu figurile lor de atașament, erori rămase neobservate, ignorate și nereparate, în ciuda conștientizării la ani distanță de aceste evenimente a intențiilor bune din partea celorlalți. 

 Personal, în acest sens,  de exemplu, un lucru pe care am început să îl facem în familia noastră, în relație cu cei doi copii (10, respectiv 13 ani) este de a stabili să ne spună când se simt criticați de noi ca părinți. Astfel, “Mă simt criticat(ă)!” este un mesaj-semnal în familia noastră care reclamă demersul de reformulare a mesajului transmis anterior într-o formă mai adecvată, fără a da curs reacțiilor de apărare ca: Pe bune?! Tare sensibil mai ești! sau Dar nu te-am criticat!, care da!, se fac simțite cu rapiditate.

E modul nostru de a repara cât mai curând erorile de interațiune și la fel ca el, putem descoperi și experimenta și altele în relațiile cu ceilalți.

Dr. Psih Camelia Chețu

Coord. Motherhood Center