Procesul psihoterapeutic e unul, care nicicum nu poate fi grăbit, motiv pentru care este în primul rând, longitudinal în timp și în desfășurare. În funcție de efectele frecvenței, severității și complexității traumelor în prezentul vieții de zi cu zi, așadar de suferința trăită, de caracterul pervaziv al mecanismelor prin și cu care au fost gestionate evenimentele traumatice, și care s-au perfectat în timp ca promptitudine, elaborare și aparentă eficacitate, procesul psihoterapeutic poate dura între câteva luni și câțiva ani.

Ceea ce voiam să spun de fapt, e că încă de dinainte de începerea pandemiei, ca psihoterapeut, aveam agenda destul de aglomerată. Pandemia a adus însă, rapid și mai multe solicitări pentru ședințe de psihoterapie. Acest fapt a dus la necesitatea de a face câteva schimbări în dinamica relației și procesului psihoterapeutic.

Iată ce am schimbat într-un an de pandemie în practica mea de psihoterapeut:

1.      Deși, o mică parte din consultații, cele cu clienții din afara Bucureștiului sau alte țări le țineam deja în mediul online, o dată cu primele luni ale pandemiei, aproape toate au trecut în mediul online. Spun “aproape toate”, pentru că deși eram în lockdown am ales să lucrez în offline cu un singur client. O tânără studentă, care venea după o perioadă de 2 săptămâni de spitalizare cu diagnosticul de tulburare psihotică acută și tranzitorie nespecifică. Dintre toate cazurile, am decis că este cel care cu adevărat necesită suport psihoterapeutic susținut în realitate/ în offline, fiind foarte riscantă desfășurarea lui în online. Am luat toate măsurile de protecție de rigoare – 3 metri distanță, geamuri deschise, măști de protecție, igiena mîinilor, dezinfectarea mobilierului din cabinet. Când mă uit în urmă, îmi place ce văd la mine și la ea, la noi două. Îmi dau seama că de atunci, am început rând pe rând să renunț la formatul clasic al ședințelor de psihoterapie și să îmbrățișez din ce în ce mai mult, flexibilitatea.

După lockdown, am revenit curând în cabinet, lucrând 40% din situații în online și 60% în offline.

2.      În condițiile în care în formarea psihoterapeutică, un topic făcea referire la așezarea fotoliilor în cabinet într-un anumit unghi, ca să nu încurajeze inconștient reacții emoționale de apărare și ca să faciliteze siguranța emoțională și procesul reflectării, am trecut la ședințe în care clienții au controlul de a își alege locul și poziția după bunul plac, desigur, ținând cont de spațiul pe care îl au la dispoziție. Am ținut consultații în care clienții se aflau în locuri din cele mai variate. Consultații cu clienții aflați în tren (da! ai citit bine. Bine, un tren din Eleveția, dacă are ceva mai mult sens.), cu clienți aflați pe plajă, în vacanță în Grecia, în aeroport, la poarta de îmbarcare (după cum îți imaginezi, în aeroport nu mai era aglomerația de altădată), în spital, în parc, în mașinile din fața blocului, în locuințele sau casele lor de vacanță. 

3.      Am fluidizat limitele de timp. După caz, ședințele au fost/ sunt mai lungi decât celebrele 60 minute, fără costuri financiare adiacente.

4.      Când am simțit că este prea mult pentru mine, am recunoscut onest în relație cu clienții: Mă simt mult prea obosită azi si îmi dau seama că nu pot ține ședința de azi. Am nevoie să o reprogramăm.

5.      Cu clienții aflați în burnout, care așa cum se știe au o dificultate accentuată de a stabili limite, de a spune Nu. Nu pot. Nu vreau., care intrau în ședințe înfometați ori care mă rugau să mânânce în timpul consultației și pe care îi vedeam că înfulecau grăbiți mâncarea, ne-am oprit. Ne-am oprit în timp real, în voie, făcând spațiu și timp pentru nevoile de bază. Cu ei am putut face ședințe întregi în care practicau experiența psihologică a articulării verbale a nevoilor lor din acel moment, luau masa cu mine, punându-le muzică ori recomandându-le chiar să solicite închiderea camerei/ microfonului pentru a putea mânca în tihnă. Formatul online al consultațiilor de psihoterapie m-a făcut să reconsider strcutura și dinamica procesului psihoterapeutic. Practic, am început să valorific tot ce în offline era imposibil, dar în online foarte posibil și imediat realizabil.

6.      La rândul lor, clienții au început să se deschidă altfel înspre mine și eu altfel înspre ei. Mă întreabă mai multe despre mine ca oricând, despre viața mea. Altădată le-aș fi răspuns pe un ton ușor amuzat: Hei, astea sunt întrebările mele!, întorcându-ne înspre ei. Acum însă, le dau un pic mai multe informații despre mine, le răspund la întrebări, având în vedere ca răspunsurile mele să rămână tot în zona terapeutică, spijinind și mai mult siguranța relației terapeutice și procesului psihoterapeutic. Le sunt recunoscătoare pentru interesul și bunătatea lor în ceea ce mă privește. În acest sens, am la rândul meu oamenii mei – colegi, formatori, familie, prieteni cu care țin aproape.

7.      Am căutat să vin în sprijinul clienților cu care lucrez, așa cum am putut și pot încă, flexibilizând nu doar costurile, dar și termenele de plată pentru ședințele de psihoterapie.

8.      Am continuat să studiez pe diverse problematici psihologice cu specialiști cunoscuți în toată lumea, care la rândul lor și-au flexibilizat practica. Închei acum un al doilea nivel de formare pe traumă cu Janina Fisher și de săptămâna viitoare încep o formare live pe cuplu cu Sue Johnson și mă bucur din tot sufletul că pot învăța de la/ alături de colegi din lumea întreagă.

În opinia mea, psihoterapia în pandemie necesită mai mult ca oricând implicare și responsabilitate, flexibilitate și deschidere spre nou. Este clar că fiecare psiholog experimentează procesul psihoterapeutic într-un cadru și format diferit decât cel în care s-a format în școală.