• Unde pleci? se aude scurt întrebarea părintelui.
• Mă duc pe afară, răspunde copilul surprins de tonul sfredelitor din întrebarea părintelui său. Dinlăuntrul întrebării răzbătea până adânc în inima lui îngrijorarea îmbrăcată în furie. Era îngrijorarea că ar putea să se îmbolnăvească el și odată cu el și ceilalți membri ai familiei. Îngrijorarea că îmbolnăvindu-se, ar putea fi ceva grav. Îngrijorarea că dacă ar fi ceva grav, ar putea să îl piardă sau să moară chiar el însuși. Îngrijorarea că dacă copilul ar muri, ar suferi cumplit, simțindu-se vinovat, singur și neputincios. Îngrijorarea că dacă el (părintele) ar muri, copilul ar suferi cumplit, simțindu-se singur și neputincios. Și mai era și furia care îmbrăca această îngrijorare. Furia că nu poate controla ce se întâmplă dincolo de ușa casei. Furia că nu putea să îi vorbească despre îngrijorarea lui, că nu știa cum și mai ales dacă se cădea…., numai că el – copilul nu stăpânea această formă de limbaj.
• Nu ieși niciunde, apăsă și mai tare pe cuvinte părintele.
• Ba ies, spuse copilul privindu-și părintele țintă în ochi. Cine ești tu? Nu ești șeful meu. Ori ești cumva șeful lumii?
• Fii atent la mine că nu îmi arde de glume. Dacă ieși te vei îmbolnăvi. Vrei să te îmbolnăvești? Vrei să ne îmbolnăvești pe mine și pe ceilalți din casă? Nu ieși și cu asta basta. Dacă ieși, am să te pedepsesc. Nu doar că nu îți mai cumpăr nimic, dar îți voi vinde toate jucăriile. Ve plăti!  Și unde pleci afară fără căciulă și eșafă? Nu! Tu chiar vrei să te îmbolnăvești, copile!

….

Vă sună cunoscut? Episodul cu părintele care nu își lasă copilul să iasă din casă pentru că afară circulă gripa și el ar putea să se îmbolnăvească? Desigur, poate varia prin cuvintele folosite și tonalitățile emoționale asociate.  Unul și același mesaj – Stai în casă, nu vreau să te îmbolnăvești! este de multă vreme în rețeaua noastră neuronală, indiferent  că este formulat cu grijă, înțelegere, fermitate, enervare, stridență, rigiditate. Pentru unii e intim cunoscut, în timp ce pentru alții poate să fie prea puțin cunoscut și trăit.

Așa cum se întâmplă acum lucrurile în viața noastră, ceea ce observăm este că se apropie foarte mult de scriptul episodului Stai în casă. Nu vreau să te îmbolnăvești. Există un virus (Covid-19) și implicit, factor de stres, există niște figuri de autoritate (specialiști, medici, miniștri, șefi de stat), există niște reguli clare și ferme (autoizolare și igienă personală) și existăm noi, noi de care figurile de autoritate au grijă prin prevenție și intervenție, și reacțiile noastre (de la complianță față de reguli până la înfruntarea și ignorarea lor). Această similitudine are puterea de a ne azvârli înapoi în timp și a trezi la viață niște amintiri. Implicite sau explicite, mai mult sau mai puțin plăcute, motiv pentru care în această perioadă pot apărea la foarte mulți dintre noi comportamente de tip regresiv, specifice unor vârste mai mici ca vârsta cronologică la care ne aflăm. Ne putem găsi gândindu-ne la noi și comportându-ne ca niște copii – neputincioși, neînțeleși, singuri, necunoscători, neinformați, cu precădere emoționali cu râzgâieli și cu revolte aprige. Pentru a face față situației curente, eul se retrage într-o etapă anterioară a dezvoltării sale.

Fără a discrimina între situațile din trecut și cea din prezent, Covid-19 poate fi din punct de vedere neurobiologic și psihologic un trigger declanșator de reacții psihofiziologice și comportamente specifice, activitatea cortexului prefrontal fiind în mare parte inhibată, un efect de retraumatizare pentru cei cu episoade repetate și dureroase de Stai în casă. Nu vreau să te îmbolnăvești., riscând să aibă oricând loc.

Iată câteva întrebări-instrument pe care noi psihoterapeuții le folosim în mod uzual în lucrul cu clienții noștri pentru a diferenția nu doar între dimensiunile temporale, dar și între amintiri traumatice și amenințări din prezent:

• Când altcândva în viața ta nu ai fost lăsat să ieși din casă?
• Când altcândva te-ai mai simțit așa?
• De ce anume din trecut îți amintește ceea ce se întâmplă acum în viața ta?
• Cum e pentru tine acum când privești cu ochii minții prin ce ai trecut băiețel/ fetiță fiind? Ce este diferit acum?  Ce poți face acum și nu puteai face atunci? Ce înțelegi acum și nu înțelegeai atunci? Cum poți vedea/ descoperi că nu ești neputincios, că înlăuntrul tău sunt multe resurse și competențe cu care poți face o grămadă de chestii?

Fără a fi înțelese, regulile nu pot fi acceptate și deci, nici responsabil și matur respectate.