Fiecare părinte își crește copilul pornind în minte și suflet de la propria sa poveste de viață. Încă din timpul sarcinii, pe baza ecografiilor și a altor date concrete privind dezvoltarea lui intrauterină, și-l imaginează în formele și manifestările lui (operează cu un copil imaginar). Dincolo de acest plan, în funcție de relația cu proprii săi părinți și implicit propriile nevoi, prin intermediul mecanismelor de proiecție și identificare proiectivă, începe să fantasmeze asupra lui (operează cu un copil fantasmat). Odată ce se naște, părintele se află în fața copilului real, diferit, mult mai complex și surprinzător ca ce cel imaginar și fantasmat.

Ca specialiști în domeniul sănătății materno-infantile – psihologi, medici, psihiatri, întânim mame care încapsulează în psihismul lor unul din cele trei moduri de operare în interiorul relației cu copiii lor descrise de Joan Rapfael-Leff și de care se știe din păcate prea puțin:

Mama-„Facilitator”: Pentru ea, maternitatea este o experiență înălțătoare, îndelung așteptată.  Este convinsă că ea și doar ea are capacitatea de a decodifica nevoile copilului și a i le satisface. Se poziționează într-o proximitate și intimitate exclusivă cu copilul, căruia i se dedică în totalitate. Evită cu orice chip separare de copil. Starea de simbioză este evidentă pe toate direcțiile: alimentația, somnul, stimularea și  interacțiunea cu copilul. Relația de cuplu și viața sexuală sunt lăsate deoparte luni bune. Ceea ce nu se vede cu ochiul liber de către cei din jur și nici de către sine este negarea ambivalenței. Mama se idealizează pe sine și pe copil, evitând orice semn de frustrare din interiorul relației lor. Poartă în adâncul ei o teamă specifică: e teama de a fi respinsă, evitată, neplăcută, urâtă, de a nu fi iubită de copilul său.

Mama – „Regulator” evită să se lase subjugată de viața domestică și creșterea copilului chiar dacă este pentru câteva luni, unul sau doi ani. Astfel,  plănuiește în avans nașterii copilului să revină cât mai repede posibil la viața sa profesională, socială și personală. Pentru ea, a  fi mamă nu este ceva înnăscut (cum este pentru mama-facilitator), ci ceva ce se poate învăța și deprinde în timp. Întroduce rapid bona și o varietate de oameni în jurul bebelușului pentru că în viziunea sa, dezvoltarea copilului este ceva ce nu se întâmplă exclusiv în relația cu sine ca mamă, ci mai cu seamă în jurul socializării. Rutina, predictibilitatea și programul activităților zilnice sunt intrumentele dominante în îngrijirea bebelușului. Frecvent, îi decodifică nevoile în funcție de programul lui (ex. dacă bebelușul său care mănâncă din trei în trei ore, a mancat în urmă cu 2 ore și acum plânge, nu are cum sa plângă de foame). Această rutină oferă desigur, mamei o libertate necesară pentru sine. Proximitatea cu bebelușul nu e un imperativ pentru ea, astfel încât peste zi, el poate rămâne nestingherit în scoică, leagăn, pătuțul lui.

Premisa de la care se pleacă este cea în care bebelușul trebuie să se adapteze la ritmul celor din familie. Teama pe care o poartă în sufletul ei este aceea de a fi iubită. Datorită istoricului său de viață, o femeie rănită de cei care trebuiau să aibă grijă de ea când de exemplu, era mică, va tinde să se protejeze ținându-se emoțional la distanță de bebeluș sau își controleze iubirea prin impunerea de limite și reguli.

Mama – „Reciprocator „combina cele două abordari de mai sus și practicile aferente. Și-l reprezintă  pe copil ca pe o persoană cu mai multe stări și nevoi. Îl vede și îl simte ca pe o ființă separată, aflată în curs de dezvoltare, ca o persoană socială capabilă să stabilească relații și sa își exprime nevoile. Ba mai mult, e văzut ca împărtășind emoții similare cu cele ale părinților, dar la un alt nivel de elaborare și manifestare. Simte că poate învăța să înțeleagă nevoile copilului și să se facă înțeles, învață să decripteze diferitele tipuri de plâns si nevoile din spatele lor. Bebelușul nu e întotdeauna pus pe primul plan (cum face mama-facilitator), dar nici pus să se adapteze familiei, ci se fac continuu acomodări reciproce, activitățile și rutina zilnică sunt constant reevalute în funcție de starea copilului, de dezvoltarea, de nevoile lui, dar și de cele ale mamei pentru sine și activitatea sa profesională. Așadar, crede în relatia de tip reciproc: nevoile copilului sunt în întregime luate in considerare, la fel cum sunt luate ale tuturor celor din familie, implicit ale sale ca mamă.

În realitate, este mult mai simplu să ai o rutină zilnică sau să te dedici exclusiv copilului decât să jonglezi deopotrivă satisfacerea nevoilor copilului cu satisfacerea nevoilor tale ca mamă. Proporțiile satisfacerii acestor nevoi nu sunt întotdeauna matematice și precise, aspect care generează o doză de incertitudine și îndoială, dar sunt întodeauna luate în calcul.