Obținerea unei sarcini nu este întotdeauna posibilă nici pe cale naturală și nici prin FIV cu material genetic propriu fie că este vorba de cel al mamei, al tatălui sau ambilor părinți care își doresc și intenționează să aibă un copil. Pentru un număr din ce în ce mai mare de familii, soluția este concepția cu donator.

A lua decizia de a concepe un copil cu ovocitele altei femei ori cu spermatozoizii altui bărbat decât soțul/ partenerul nu este deloc una ușor de luat, ba dimpotrivă, este una teribil de consumatoare și de complexă. Gânduri și temeri diverse se înghesuie care mai de care înăuntrul celor care își doresc să aibă un copil. În timpul sarcinii și după naștere, una dintre cele mai comune preocupări gravitează intens în jurul comunicării către copil a informațiilor despre implicarea donatorilor.

Să îi spun sau nu copilului că eu nu sunt în întregime mama lui (sau că tatăl lui nu e completamente tatăl lui)? Să îi spun că a fost conceput și cu ajutorul altei femei în afară de mine? (..sau cu ajutorul altui bărbat decât tatăl lui?) Când și cum să îi spun? E absolut necesar să îi comunic aceste aspecte? Ce se întâmplă dacă nu îi spun? Care sunt riscurile pentru dezvoltarea lui ori pentru relația noastră dacă aleg să nu îi spun?

A îi spune copilului despre donator/ donatoare: O decizie personală

Mai întâi de toate, decizia privind dacă?, la ce vârstă?, ce?, cât?, cum să îi povestească copilului despre originile sale este extrem de personală și aparține fiecărei familii. Ea atinge nesiguranțe și frici puternice legate de respingere, pierderea iubirii și fragilizarea rolului parental. Nevoia de onestitate intră frecvent în conflict cu teama de a nu fi „pe deplin” mamă sau tată.

În plin proces decizional privind concepția cu donator și mai ales ulterior, toți cei din jurul viitorilor părinți – medici, prieteni, membri ai familiei tind, în ideea de a îi ajuta să evite sau să minimizeze emoțiile și gândurile contradictorii, să îi reducă pe donatori la o simplă fiolă de spermă ori la niște ovule într-o farfurie de sticlă, ceea ce rareori funcționeză cu adevărat.  În realitate, sunt oameni, persoane, adulți care colaborează împreună pentru a concepe un copil.

Când este cel mai bine să i se spună copilului despre implicarea donatorului/ donatoarei?

Din punct de vedere psihologic, este de preferat să i se spună copilului adevărul despre originile sale încă de la o vârstă cât mai mică, înainte de formarea unor noțiuni eronate despre legăturile sale genetice sau diverse convingeri disfuncționale despre sine, ceilalți, sarcină, reproducere umană asistată, naștere.

Katherine MacVicar, psihanalist în cadrul Centrului de Psihanaliză San Francisco și co-autor al volumului Psychoanalytic Aspects of Assisted Reproductive Technology subliniază că acei copii ”care dezvoltă un atașament sigur în relație cu părinții care i-au crescut, de obicei, nu dezvoltă o curiozitate semnificativă față de un părinte biologic până mult mai târziu în viața lor. Având în vedere simțul lor foarte diferit al timpului și promptitudinea nevoilor lor, informațiile despre ceva ce s-a întâmplat înainte de a se naște nu devin cu adevărat importante până când nu sunt mult mai maturi cognitiv și pregătiți să se confrunte cu propria independență și cu originile lor oricare ar fi ele. Înainte de asta, ferestrele lor către lume sunt părinții de zi cu zi care sunt acolo pentru a le satisface nevoile reale. Unul dintre cele mai mari pericole psihologice ale faptului de a fi un copil al reproducerii asistate este proliferarea fantasmelor despre părintele lipsă și prăbușirea bruscă a speranțelor copilului pentru această relație.’’

Părinților le poate fi mai ușor să le spună încă de la început copiilor despre implicarea donatorilor. Pentru aceasta, au la dispoziție o diversitate largă de modalități expresiv-creative adaptate vârstelor mici, respectiv povești, jocuri, cântece, desene, modelaj, colaj, dramatizare. Astfel, copiii pot accesa încă de la început un narativ psihologic autentic al vieții lor personale și de familie.

În situațiile în care copiilor nu li se spune despre originile lor, respectiv despre concepția cu donator, acesta (n. donatorul/ donatoarea) rămâne oricum prezent în mintea părinților și se reactualizează în interacțiuni des întâlnite. Un exemplu frecvent întâlnit este situația în care părinților li se adresează în mod spontan întrebarea comună, dar relevantă cu privire la existența/ confirmarea/ infirmarea legăturilor de sânge: Cu cine seamănă fetița ta/ băiețelul tău?

Figura donatorului apare cu rapiditate printre gândurile părinților în cazuri, etape de dezvoltare și momente în care relația cu copilul este sau devine dificilă, marcată de neînțelegeri puternice și frecvente: Dacă ar fi fost în întregime copilul meu, ne-am fi înțeles cu siguranță mai bine și ne-ar fi fost mai ușor. Se comportă așa doar din cauza femeii de la care am luat ovocitele.

Astfel de subtilități complicat de tradus în ceva concret și greu de elaborat ca proces, au un impact asupra copiilor care metabolizează continuu originile lor, dezvoltând sentimentul sau intuiția că ceva rămâne nespus de către părinții lor, că sunt mai multe părți implicate în procesul conceperii/ apariției lor.

Diane Ehrensaft, psiholog clinician și coordonatoare a unei clinici de sănătate mintală din San Francisco, specializată în psihologia copilului și adolescentului, precum și în impactul psihologic al concepției cu ajutorul tehnicilor de reproducere umană asistată în cadrul familiilor afirmă că: Indiferent de cum au fost concepuți, de ce s-a petrecut pe parcursul sarcinii, la naștere, după naștere, toți copiii simt de-a lungul vieții, impulsul și nevoia de a ști cât mai multe despre acestea. Prin urmare, pentru copiii care au fost concepuți cu ajutorul unui donator este bine să știe despre toate persoanele care au contribuit la apariția lui, respectiv părinții care i-au crescut, dar și cei al căror material genetic îl poartă. În acest fel, copiii au prilejul de a își vedea părinții în lumina realității, cu resursele, capacitățile, dar și cu dificultățile, nepuțințele, limitele lor de a îi putea concepe întrutotul.

Ce se întâmplă când li se spune târziu copiilor despre implicarea donatorilor?

Când copiii află mai târziu sau într-un mod nepotrivit despre concepția cu donator, ei se află în situația complicată de a renegocia și reelabora aspecte fundamentale pentru sănătatea lor psihoindividuală și socială ca: propria identitate îndoindu-se cu privire la propria lor ființă, zbătându-se în confuzie și căutând neobosiți și multă vreme dezorientați răspunsul la întrebarea – Cine sunt eu?), sentimentul apartenenței (Cui îi aparțin eu, de fapt? Cine este familia mea?), atașamentul și încrederea în proprii părinți/ ceilalți (Cum pot să am încredere în ei când m-au mințit au acest aspect fundamental despre mine, despre ei, despre noi?)

Concluzie

Încă din Copiii pot ajunge să se simtă în regulă vis-a-vis de originile lor dacă și numai dacă pot simți că relația cu părinții care i-au crescut (nongenetici) este suficient de bună, iar aceștia din urmă pot tolera experiența de a fi văzuți de copii așa cum sunt în realitate.

Bibliografie:

Mann, M (2018): Psychoanalytic Aspects of Assisted Reproductive Technology, Routledge Taylor & Francis Group, London and New York.