– Nu pot tolera un astfel de comportament din partea copilului meu. Dar ce suntem noi, animale să reacționăm așa? De unde tupeul ăsta? – vorbește cu înverșunare despre fiica sa de nici 3 ani, un tată.

Unii părinți tolerează mai mult, alții mai puțin din reacțiile copiilor de vârste mici. Din urletele, mușcăturile, trasul de păr, aruncatul jucăriilor, din Nu-ul răspicat ori refuzul mâncării. Cât poate tolera (sau altfel spus, cât poate îndura  un părinte astfel încât să se comporte adecvat) este, ne place sau nu ne place, strâns  legat de traumele relaționale din trecut, precum și de competențele în autoreglaj dobândite între timp.

Daniel Siegel numește această capacitate – “fereastră de toleranță” și o explică drept intervalul de stimulare emoțională în care persoana poate acționa cu cea mai mare eficiență. Când fereastra e una îngustă, persoana are o toleranță foarte scăzută pentru propriile emoții și ale celor din jur, se înfurie rapid și aprig chiar și în situații banale, suferă ca răspuns la spusele celor din jur și se închide în sine, se simte înfricoșată și se panichează cu ușurință. Dacă stimularea trece peste limitele ferestrei proprii de toleranță, experiența nu mai poate fi integrată, fiind una explozivă, intensă, profundă și răscolitoare, nemaiputând  fi controlată.

Ceea ce vedem din punct de vedere psihologic când un părinte stă față în față cu copilul său sunt două persoane, fiecare cu propria lui fereastră de toleranță mai largă sau mai îngustă. Datorită modului și ritmului în care creierul copilului se dezvoltă, fereastra lui e mai îngustă ca a părintelui, dar se întâmplă, și nu de puține ori, să observăm că nici fereastra părintelui nu e mai largă ca  a copilului sau că a copilului e mai largă ca a părintelui (mai ales în cazul copiilor cu părinți cu tulburări psihice, dar care au în preajmă și alți adulți care le oferă siguranță și stabilitate).

Cât de larg este de deschisă fereastra de toleranță a părintelui e un factor critic în selectarea intensității și tipurilor de emoții și comportamente care vor fi permise sau interzise copilului. Părintele cu o fereastră suficient de lată e capabil să îl ajute pe copil să se simtă în siguranță, dar și să și-o lărgească.

E important să avem în vedere că a menține o relație părinte-copil doar la un nivel călduț de confort emoțional este riscant în ceea ce privește echiparea lui cu modalități autoreglatorii și creșterea capacității sale de a tolera emoțiile proprii și ale celor din jur. Prin urmare, ideea e nu de a îl ține departe pe copil de ceea ce îl sperie sau înfurie (ex. activități noi, câini, pisici,  alte persoane), ci ca treptat, ca din interiorul siguranței trăite în relație cu tine să fie încurajat să se apropie și să intre în contact direct cu elementul provocator pentru el. De aceea, în reglarea sănătoasă a stărilor emoționale și a manifestărilor copilului, cea mai importantă este fereastra de toleranță a părintelui, care îi permite nu doar să simtă, dar și să gestioneze mai mult sau mai puțin adecvat emoțiile, cognițiile și manifestările proprii și ale copilului. Lărgimea ferestrei de toleranță este cea care îi permite părintelui să facă repetat acest „du-te, vino” între ce se întâmplă cu sine și ce se întâmplă cu copilul, fiind unul din indicatorii care îl definesc drept „părinte suficient de bun”.

Vestea bună cu privire la fereasta asta este că se poate deschide puțin câte puțin dar sigur în procesul psihoterapeutic sau în interiorul alte relații sigure.

De altfel, aceeași dinamică a ferestrelor de toleranță are loc și în procesul psihoterapeutic. Din păcate multe procese terapeutice rămân ineficiente pentru că se stă doar în interiorul ferestrei de toleranță a clientului (de unde se începe de altfel procesul, pentru crearea alianței terapeutice) și prea puțin pe marginile sale.

Să ne deschidem ferestrele și să fim mai toleranți cu noi înșine și cei de lângă noi, indiferent de vârsta lor!

Dr. Psih Camelia Chețu